APCSB

Conform planului de intervenție elaborat, obiectivele operaționale urmează să fie puse în aplicare prin atribuirea de sarcini concrete atât beneficiarilor, cât și membrilor familiilor acestora sau grupurilor din care fac parte. Persoana asistată va fi încurajată, motivată și susținută constant de către asistentul social, pentru a depăși eventualele rezistențe interioare și tensiunile cu ceilalți, acest proces fiind monitorizat prin evaluări continue. Odată ce obiectivele stabilite au fost atinse, se vor analiza progresele realizate, urmând să se creeze strategii pentru menținerea și consolidarea rezultatelor obținute, după care procesul de asistență va fi încheiat.
Conform lui Brill (1990), sunt identificate două componente esențiale ale intervenției: deprinderile de lucru și tehnicile propriu-zise. Dintre deprinderile de lucru, autorul menționează:
1. **Eșalonarea în timp**
Aceasta include două aspecte principale:
- Respectarea ritmului personal al clientului și armonizarea acestuia cu cel al asistentului social. Spre exemplu, asistentul trebuie să se adapteze la un ritm de înțelegere mai lent atunci când situația o cere.
- Planificarea etapizată a diferitelor faze ale procesului de intervenție. Alegerea momentelor potrivite pentru implementarea schimbărilor va depinde de capacitatea asistentului social de a combina cunoștințele generale cu cele specifice situației și caracteristicilor clientului său.
2. **Particularizarea**
Problemele întâlnite în practică sunt rareori izolate, având de obicei mai multe dimensiuni. Deseori ele pot părea copleșitoare și greu de gestionat. Asistentul social trebuie să aibă aptitudinea de a împărți problemele în componente mai mici, mai abordabile, stabilind priorități și urgențe. Astfel, fiecare problemă devine treptat prioritară și, odată soluționată, deschide drumul rezolvării celei următoare.
3. **Centrarea**
Este capacitatea asistentului social de a se concentra pe esențial și de a mobiliza atât propriile eforturi, cât și pe cele ale beneficiarului, pentru soluționarea problemelor importante, evitând abaterile către chestiuni secundare sau nesemnificative.
În domeniul asistenței sociale, se întâlnesc frecvent persoane aflate sub o presiune intensă, ajungând adesea în stări de criză. O criză apare în contexte neobișnuite, când soluțiile utilizate anterior devin ineficiente, iar încercările de rezolvare eșuează. Presiunea depășește astfel capacitățile adaptative ale individului, ceea ce îl face incapabil să gestioneze situația singur. Dacă această situație tensionată persistă timp de 4-6 săptămâni fără o restabilire a echilibrului, pot apărea mecanisme patologice de detensionare, precum depresia, simptome psihosomatice sau alte reacții similare.
În ceea ce privește metodele terapiei cognitiv-comportamentale, Albert Ellis (1962) și alți terapeuți din aceeași școală au descoperit că emoțiile și comportamentele noastre sunt influențate direct de judecățile pe care le formulăm despre evenimentele pe care le trăim. Astfel, schemele cognitive greșite ale unui individ dictează reacțiile sale emoționale și comportamentale. Obiectivul terapiei cognitive este identificarea și corectarea acestor concepte distorsionate care apar chiar și în circumstanțe obișnuite ale vieții cotidiene. Pe lângă această abordare cognitiv-comportamentală, psihologia behavioristă contribuie prin dezvoltarea altor strategii de modificare comportamentală, cum ar fi construirea deprinderilor sociale, exersarea unor comportamente dorite sau dezvoltarea mecanismelor de autocontrol (de exemplu, învățarea tehnicilor de gestionare a agresivității).În baza planului de intervenție elaborat, obiectivele operaționale urmează să fie implementate practic prin atribuirea unor sarcini concrete atât beneficiarilor, cât și membrilor familiei sau grupului acestora. Persoana asistată va fi încurajată, motivată și sprijinită constant de către asistentul social, pentru a reuși să depășească propriile obstacole și eventualele tensiuni care pot apărea în relațiile cu cei din jur, în contextul procesului de evaluare continuă. După atingerea obiectivelor și îndeplinirea scopurilor stabilite, se vor analiza rezultatele obținute, urmând ca progresul să fie monitorizat și consolidat. Ulterior, procesul de suport din partea asistentului social va fi încheiat.
Brill (1990) face o distincție între deprinderile de lucru și tehnicile propriu-zise de intervenție. În categoria deprinderilor de lucru menționează:
1. **Gestionarea în timp**: Aceasta include două aspecte esențiale:
- Adaptarea la ritmul personal de acțiune al clientului și armonizarea acestuia cu cel al asistentului social. De exemplu, specialistul poate fi nevoit să se conformeze unui ritm mai lent de înțelegere al unui client.
- Planificarea etapelor intervenției în funcție de momentele optime pentru implementarea schimbărilor. Alegerea acestora depinde de evaluarea asistentului social, care își corelează expertiza generală cu cunoașterea situației specifice și a caracteristicilor persoanei asistate.
2. **Fragmentarea**: Problemele apar rar ca entități izolate; cel mai frecvent sunt complexe și cu multiple dimensiuni, părând uneori imposibil de abordat. Pentru a naviga această complexitate, asistentul social trebuie să posede abilitatea de a diviza problema în unități mai mici, rezolvabile, prioritizând și identificând aspectele urgente. Fiecare problemă trebuie tratată ca fiind de primă importanță până la soluționarea sa, după care intervenția poate avansa spre următoarea.
3. **Focalizarea**: Se referă la abilitatea asistentului social de a-și concentra atenția și resursele, mobilizând în același timp și eforturile clientului/sprijinit asupra aspectelor esențiale ale problematicii în cauză, evitând divagările spre teme secundare.
**Interacțiunea dintre asistentul social și persoana asistată** este comparată deseori cu construirea unui solid "pod de susținere", pe care ambele părți se pot baza. Aceasta reprezintă o experiență interpersonală semnificativă, ce nu poate exclude dimensiunea emoțională a relației. Pe parcursul procesului de soluționare a problemelor asistatului se vor manifesta trăiri subiective și emoții, chiar dacă acestea pot fi temporare sau fluctua ca intensitate; ele rămân totuși vitale pentru succesul intervenției.
Astfel, este firesc ca asistentul social să se implice nu doar profesional, ci și emoțional, în sprijinirea clientului, ceea ce poate genera atât satisfacții personale cât și sociale. Relația de ajutor va purta inevitabil o amprentă subiectivă proprie. De asemenea, problemele prezentate de către asistat sunt extrem de variate – unele pot părea minore pentru un observator extern. Totuși, e important să reținem că aceste dificultăți au o semnificație profund personală pentru cei afectați și provoacă frecvent sentimente puternice: confuzie, frustrare, neputință, inferioritate sau lipsa valorii personale.